Am discutat cu Teo despre stand-up, limitele lui și evoluția satirei politice românești

O coadă de câteva zeci de oameni e în fața Filarmonicii Banatul (fosta Sală Capitol). Alte aproximativ 600 de persoane sunt deja înăuntru și așteaptă show-ul care urmează să-nceapă la 21, să alunge mohoreala unei duminici de început de martie.

Dragoș Mitran a livrat un set de încălzire de zece minute super corect și adecvat, despre dificultatea de a slăbi, provocările unei relații (cât și cele asociate lipsei lor) și omniprezentul alcool – atât din perspectiva aroganței celor recent abstinenți, cât și ca lubrifiant social și sexual.

„Trecem printr-o perioadă în care suntem dezbinați. Ne urâm, ne-njurăm, e o perioadă foarte dezbinată. Tot ce a făcut naționala de fotbal a României anu’ trecut, într-un campionat, s-a dus dracu-ntr-o săptămână.”

Teo – Scos din context este un show care critică nu doar învrăjbirea națională prin care trecem, ci și bătăile aplicate și aplanate din rațiuni CpF-iste sau homofobia, printr-o analogie drăguță cu miopia și georgiștii contaminați de LGBTism din cauza lipsei de altoire.

Ironia e că diasporenii sunt zilele astea predominant georgiști. Cândva, am avut și noi un Caragiale care s-a făcut diasporean – dar ceva-mi spune că dacă ar trăi acum, nu s-ar băga pe felie cu vreun suveranist la vot.

A doua zi, în drum spre Oradea, Teo a oferit un interviu în exclusivitate pentru Articulat.

Articulat: A fost mișto spectacolul de ieri din Timișoara. Mi-a plăcut. Dar mi-e că am fost cam puțin reactivi, cam rezervați, când ne puneai vreo-ntrebare.

Teo: Nu, să știi că a fost ok. Mereu cele mai bune show-uri din țară le-am avut în Cluj, Brașov, Iași și Timișoara. Acolo mergem mereu și este foarte bine.

Prima chestie cu care ai devenit celebru a fost show-ul de la Café Deko. Cum simți că a evoluat actul tău artistic în aceste aproape două decenii?

Încerc să mai schimb și eu placa. Pe lângă că trec anii și te dezvolți ca om, n-aș suporta să fac glumele pe care le făceam acum douăzeci de ani. Era și stand-up-ul la început, așa că după atâția ani și atâți oameni care s-au apucat de asta, trebuie să mergi înainte.

Trec anii, și nu poți să fac la 44 ceea ce făceam la 24. Ar fi ciudat. Nu e o schimbare tectonică, ci incrementală.

Mi se pare însă că-n umorul din România nu prea sunt atinse punctele astea mai sensibile sau controversate, cum ar fi războiul din Ucraina sau genocidul din Gaza. De ce crezi că umoriștii nu se hazardează la așa ceva?

În primul rând, e un risc să superi oameni care au venit să se distreze. Doi la mână, nu poți să uiți faptul că un spectacol de comedie e o formă de escapism față de necazurile cotidiene. Și, atunci, subiectele astea sensibile au nevoie de foarte multă finețe ca să rezulte în bucurie, ca să zic așa.

Și mai e o chestie: pe subiectele pe care ai noștri sunt divizați, e greu să scrii un material umoristic, că oamenii se declanșează foarte ușor încă de la menționarea subiectului – fie că vorbim de o parte sau de cealaltă a baricadei. Apoi, subiecte de genul ăsta sunt și foarte de actualitate, iar noi mergem cu un show dintr-un oraș în altul, săptămână de săptămână. Ar fi greu să fie relevante.

Iar publicul apoi s-ar supăra față de noi, care mergem pe-un umor mai absurdist: „băi, nene, ia lumea foc și tu-mi zici de coada veveriței”. După care, dacă zici de război și de alegeri, „băi, ce te bagi pe de-astea? Tu zi acolo de coada veveriței, nu te băga-n de-astea!”.

Mie-mi place și umorul internațional. Așa că mai ascult podcast-uri sau spectacole de-acolo – uite, Bill Burr, de exemplu, atinge si subiecte de genul.

Da, dar una este podcast-ul, și alta este speciala de comedie.

Cu toate astea, Louis CK făcea referire într-un show mai vechi la conflictul dintre palestinieni și israelieni. Evident, analogia era cu cele două fiice ale sale, însă atingea și-un asemenea subiect sensibil.

Aveam și eu o glumă mai demult. Mi-am făcut un test ADN care-ți arată originile, și printre ultimele procente mi-a ieșit că sunt 6 la sută evreu și 4 la sută iranian, de unde am și conflictele astea interioare. Acum e un subiect actual pentru că s-a încins iar foarte tare războiul,  e genocid, dar conflictul dintre ei dăinuie de câteva decenii.

Ok, să zicem că poate nu te agăți de subiecte geopolitice sau filosofice mari. Dar, de exemplu, ai făcut și tu o paralelă în show-ul de ieri între cei doi iubiți violenți unul cu altul și Coaliția pentru Familie. Cred că lipsește asta destul de mult din stand-up-ul românesc. Tu ce părere ai?

Măi, sincer, nu am mai văzut atât de multe show-uri în ultima vreme ca să știu exact despre ce vorbește fiecare. Am văzut seturi mici de la Sorin (Pârcălab), Toma (Alexandru) sau Cristi (Popesco), dar de la Bordea sau Micutzu n-am văzut un spectacol de vreo doi ani, cred.

Nu știu care e starea cu totul, dar cred că mai trebuie să treacă niște ani, dacă va persevera standup-ul la noi, până o să fie un segment mai mare de comedianți care să vorbească despre subiecte așa-zise mai fierbinți. Mai e nevoie de maturizarea domeniului pentru asta.

Acum, noi, cei mai bătrâni din domeniu, avem patruzeci și ceva de ani. Poate că pe la vreo șaizeci de ani n-o să mai discutăm noi despre coada veveriței, ci o vor face ăia mai tineri, care vin din spate.

A dispărut umorul politic (nu ne referim doar la stand-up) cu totul din România?

A dispărut cam cu desăvârșire. Singurii care au revenit și care mai fac asta este Grupul Divertis, despre care am înțeles că fac niște spectacole extraordinare din punctul ăsta de vedere. Ei au făcut o viață-ntreagă și umor politic. Au dispărut câțiva ani de zile, iar acum au revenit cu spectacole.

Un alt factor e că politicienii zilelor noastre sunt atât de bătuți în cap și fac atât de mult umor involuntar la televizor încât e greu să-i depășești. Nu poți să faci o caricatură unei caricaturi.

În țările mai cu tradiție, avem exemple ca Last Week Tonight cu John Oliver sau The Daily Show cu Jon Stewart. E loc în România pentru astfel de emisiuni care s-ar încadra în așa-numită zonă de infotainment??

Eu cred că e. Dragoș Pătraru cu Starea Nației analiza știrile și le trata cu umor. În afară de el, Mircea Badea avea dorințe în zona asta. Dar mi se pare că televiziunile noastre se duc în cu totul alte zone, nu văd vreun impuls din partea lor să creeze astfel de emisiuni.

Și pe net nu crezi c-ar exista o piață pentru așa ceva? Cum aveați și voi Sector7 odinioară.

Ba da, dar fără resurse serioase de producție și de scris nu ai cum să ajungi la nivelul ăla. Un show ca al lui John Oliver are, probabil, zeci de oameni implicați în echipa de producție. Alea nu se pot face cu trei băieți care beau o bere și trag show-ul lor de Youtube.

Tu ești unul dintre acționarii Club99 din București. În Timișoara n-avem un club de comedie. Care e peisajul în restul țării?

Un club de stand-up în Timișoara ar presupune să existe o scenă locală destul de puternică. Să fie și multe show-uri cu mulți oameni care practică asta, cât și publicul care să vină și să le susțină financiar. Există un întreg ecosistem în umor, iar un turneu presupune săli cu mai mult de 200 de oameni. E greu să întreții așa ceva.

Care e cel mai îndrăzneț lucru despre care ai reușit să scrii și să spui o glumă?

În industria noastră, se spune că „comedy is tragedy plus time” (comedia e suma dintre tragedie și timpul care s-a scurs). Poți să vorbești despre orice tragedie, atât timp cât s-a scurs suficient timp de-atunci. Dar mie mi se pare că un subiect de care se ferește toată lumea de la noi e Colectiv, e ca o rană care nu se poate vindeca.

Ce recomandări de umoriști români care nu se feresc de risc ai avea pentru noi și ce admiri la el sau la ea?

Radu Isac, care trăiește în Londra de câțiva ani, e genul de om care riscă să se ducă spre asemenea subiecte, și o face extraordinar de bine. În ultima perioadă, mi-a plăcut de Tibi Codorean, de la Cluj. Iar dintre cei mai populari, ultima oară l-am admirat pe Toma Alexandru – are un mix de observații din viața reală cu lucruri care se duc într-un absurd total, și cu o atitudine care mie-mi place foarte mult.

Iar la nivel internațional, pe cine recomanzi?

În afară de zeii ca Louis CK sau Bill Burr, Shane Gillis distruge. Apoi Kyle Kinane e o bucurie de om. Mark Normand e genul de autist care face niște legături și niște construcții tare mișto. Și, pentru pasionați, James Acaster are un umor englezesc care despachetează lucrurile foarte mișto. Iar, ca zeu din Regatul Unit, Stewart Lee. Fără dubii.

Și, ca o ultimă întrebare citată din marele internet, „când plm iese următorul episod din Nimic Nou”?

I-au trecut vremurile. Noi, ce conspirații inventam pentru Nimic Nou, au fost depășite de mult de cele care sunt luate actualmente de bune. Pe-atunci aveam încă o speranță deșartă în „common sense”. Porneam de la premisa că „băi, lucrul ăsta chiar n-are sens”. Acum apar două lucruri care n-au sens pe minut, adică nu mai putem să le arătăm cu degetul, că n-avem atâtea degete.

Show-ul Teo – Scos din context mai poate fi prins cam o lună prin țară, dar biletele se dau ca pita scoasă din sobă. Interviul a fost editat din rațiuni de concizie și claritate.

„Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și ilariant!”, imploră Vlad-Marko Tollea zeii jurnalismului. Îl găsești pe tollea.eu. A publicat în majoritatea ziarelor și a revistelor care contează în România.